Este ora zece fără ceva. Îmi pregătesc bagajele. De fapt, îmi scot toate căcaturile inutile pe care mi le-am pus în rucsac. Îmi las doar nişte mâncare, ţigări, player-ul, două tricouri, şosete, şi hanoracu’ ăla cu glugă, mişto, care-mi place mie. Băga-mi-aş pula, era să uit de foiţe. Dacă fac rost de ceva, şi n-am foiţe, iar rulez din caietu’ de engleză.
Gata. Am terminat. Mă aşez pe pat. Mă întind după pachetul de ţigări aruncat pe masă, scot o ţigară, o aprind, şi inspir profund. Expir. Da, e ceva. Mai inspir o dată. Închis ochii şi mă las pe spate. De dat asta nu vreau să mai scot niciun pic de fum. Parcă ar creşte presiunea intracraniană. Îmi simt creierul gâdilat. Pizdos!
Sunt singur în camera asta în care stau de când a început vara. Acu’ plec. Nu pentru mult timp. Doar vreo câteva zile. Pot chiar să las muzica pornită. Vecinii o să fie la fel de iritaţi de beat-urile lu’ Tupac ca şi cum aş fi acasă. Oricum mă întorc curând. Inspir iar. Ascult versurile cu ochii închişi. Tuşesc. Nu-mi mai place altceva înafară de astea lungi de la Kent. Mai bag una. Trebuie ţinută tot timpul legătura cu cosmosul, altfel ne pierdem în spaţiu. Mai bag una. Bună, de data asta. Legătura cu cosmosul este fragilă.
Am plecat, chiar dacă trenu' mă aşteaptă. Mă grăbesc..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu